Am trecut nesperat de usor peste experienta nefericita cu Mircea, realizind ca el a fost hirtia de turnesol a handicapului meu emotional profund. Mi-am dat seama ca infirma sint eu, si nu demierectia lui, ca mie mi s-a atrofiat aparatul iubirii ca muschii de la o mina tinuta in gips. Anii in care mi-am pus pe taraba fundul bombat, sinii obraznici cu sfircuri care arata in sus si gura cu buze carnoase m-au handicapat emotional ireversibil. De aceea persoanelor care ma admira, mai ales fetelor, le spun ca practicare acestei meserii este echivalenta cu acceptarea amputarii ambelor picioare in schimbul unei sume de bani.
In seara aceea, cu Mircea, am avut dureroasa revelatie a soldatului din transee care isi da seama ca nu va mai avea niciodata piciorul care tocmai i-a fost sfirtecat de un obuz. Nu cred ca voi mai fi vreodata apta sa iubesc si cu atit mai putin sa fac pe cineva sa se indragosteasca DE CEEA CE SINT EU. Parce que chuis une petasse dans mes trefonds. Nimeni nu mi-ar suporta halena nocturna daca ar sti tot ce am facut eu, nimeni nu mi-ar iubi alunita de linga sfirc daca ar sti cite jeturi de sperma au acoperit-o, nimeni, daca m-ar cunoaste, nu ar fi capabil sa ma considere altceva decit cel mult o fiinta rebutata de destin. Se spune ca e mult mai bine sa fii intr-o situatie rea si sa o constientizezi decit sa fii intr-una aparent buna dar care, in fapt, e dezastruoasa. Macar eu stiu ca soarta mea e pecetluita. Asta imi da o anumita liniste, cea a condamnatului la moarte care a epuizat si ultimul apel.
Comentariile de pe blog, in care lumea se injura, le citesc din ce in ce mai putin sau deloc. Un singur comentariu a surprins esenta acestui blog: il citez pe Bogdan – “cum iti ajuta tie acest blog? oare e o confesare a faptelor? sau cauti pe cineva care sa te inteleaga cu adevarat?” Initial, aveam impresia ca o confesiune extrema va avea valoare expiatoare. Acum, pentru ca lucrul s-a intimpla doar partial, cred ca blogul asta e mai mult un strigat disperat, exact ca “Strigatul” lui Munch.