În afară de tînguirea tembelă care este o constantă a vieţii pe care o duc, era să iau un client aici, la Rimini. Nici nu ştiu ce m-a oprit. Grecul are un prieten, o idee mai în vîrstă decît el. E profesor universitar şi scriitor. Predă la o universitate seculară din Oslo, de unde pleacă de două ori pe an, în ambele dăţi la Rimini. Pe Grec l-a cunoscut aici, cred. E omul care îi rezolvă orice problemă în Rimini, son ange gardien. Scandinavul e slab, cu pieile care îi unesc gîitul de bărbie atîrnînd ca la curcani. Vorbeşte rar şi apăsat şi nu glumeşte niciodată. În Rimini îşi ia de fiecare dată aceeaşi cameră de la acelaşi hotel, unde stă exact zece zile. În valiză are zece cămăşi albe şi zece sticle de bourbon. Grecul mi-a povestit că în fiecare dimineaţă se rade cu briciul, se primeneşte şi se îmbracă frumos, după care se aşează la masă şi bea o sticlă de bourbon privind marea. Nu apelează la femei, nu deschide televizorul , nu citeşte şi nu scrie nimic.

I-am făcut o vizită cu Grecul într-o zi, la amiază. Era în picioare şi se uita în zare ca Penelopa, la bărcile care intrau în port. Butelia era aproape vidă. Dialogul era greoi, omul vorbea cu noi şi se uita în continuare pe fereastră, ca şi cum aştepta o barcă anume care nu mai sosea. Grecul ne-a lăsat singuri şi a plecat să discute cu directorul hotelului. Abia atunci, Scandinavul a întors privirea, m-a măsurat expert şi m-a întrebat dacă sînt soţia Grecului. Nu eram. Mi-a luat mîna şi mi-a înfipt privirea albastră ca pe un pumnal. M-a rugat să-l vizitez a doua zi, fără Grec. Mi-am smuls mîna din strînsoare, am deschis uşa şi am fugit pe holurile lungi. La recepţie era Grecul care a ridicat sprînceana stîngă, cum face de fiecare dată cînd nu înţelege. I-am spus fără să mă întrebe că mirosea prea tare a alcool şi că a trebuit să ies la aer.

Asta se întîmpla ieri, în a treia zi de sejur etilic a Scandinavului. Mai am şapte zile să mă hotărăsc.